Ceva drăguţ care merită citit:
“Dacă România n-ar fi existat, ea ar fi trebuit inventată. Şi în aceste condiţii ea ar fi trebuit să poarte un nume românesc.
Că doar nu era să aibă un nume ţigănesc, cum ar fi Argentina sau Suedia.”
sursa: Plai cu Boi
Ce zi silenţioasă şi anostă de vineri. Soarele trimite binevoitor câte o rază de soare printre norii suculenţi, ce cresc o dată cu depresiile oraşului. O senzaţie de plictis mă stăpâneşte, iar oamenii ce merg grăbiţi colorează imaginea Bucureştiului..Miroase a zambile şi frezii. Un miros dulceag îmi năuceşte simţurile, îmbiindu-mă spre visare..E aproape linişte şi mirosul năucitor nu îmi dă pace.
“N-am întîlnit-o decât de două ori. E puţin. Dar extraordinarul nu se măsoară cu măsurile timpului. M-a cucerit din prima clipă cu aerul ei absent şi înstrăinat, cu şoaptele ei (căci nu vorbea), cu gesturie şovăielnice, cu privirile ce lunecau peste fiinţe şi lucruri, cu prezenţa ei de spectru adorabil…Nimeni nu va şti niciodată cum izbutea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei suflului, şi nici ce căuta printre noi. Sigur este că nu era de aici şi că nu ne împărtăşea decăderea decât din politeţe ori din cine ştie ce curiozitate morbidă.
Din prima clipă când am vazut-o m-am îndrăgostit de timiditatea ei, o timiditate unică, de neuitat, care-i dădea înfăţişarea unei vestale istovite în slujba unui zeu clandestin sau a unei mistice răvăşite de dorul ori excesul de extaz, neînstare să se mai reîntoarcă vreodată printre evidenţe!
Copleşită de bunuri, răsfăţată după cântarul lumii acesteia, părea totuşi desprinsă de toate, în pragul unei cerşetorii ideale, sortită să-şi murmure sărăcia în miezul imperceptibilului. De altfel, ce-ar fi putut să posede şi să rostească, de vreme ce tăcerea îi ţinea loc de suflet, iar perplexitatea - de univers? Nu aducea ea aminte de-acele făpturi iscate din lumina lunii?…
Cel ce ştie să descifreze chipul omenesc citea cu uşurinţă pe al ei că nu e osândită să dureze, că va fi cruţată de coşmarul anilor. În viaţă fiind, părea atât de puţin complice vieţii, că n-o puteai privi fără să te gândeşti că n-ai s-o mai revezi niciodată. Un adio nespus era însemnul şi legea firii sale, gloria ursitei sale, pecetea trecerii ei pe pământ; de-aceea îl purta ca pe un nimb, nu din ostentaţie, ci din solidaritate cu nevăzutul.”
E.Cioran - Exercitii de admiratie
Din camara cu amintiri…
Citeam zilele trecute cateva aticole ale lui G.Calinescu, cand spre marea mea surprindere am gasit intr-unul o caracterizare a cetateanului nostru, caracterizare valabila si in zilele noastre. Priviti ce frumos se potriveste:
“Ce sange curge oare in vinele micului burghez, de-l face indolent ca o apa de mlastina? Ati observat un lucru caracteristic? Asemenea grupurilor umane celor mai primitive, cetateanul nostru are groaza sa impiedice cursul naturii. Edilitatea este antinatura. Cetateanul nostru nu este deci edil. Agricultura, gradinaria, astea sunt acte de colaborare cu natura. Romanul traieste din agricultura, dar nu e agricultor. Ploua? Bine. Nu ploua iarasi bine. Intr-un an se fac mere, in altul le mananca omizile, alta data putrezesc castravetii si o data se usuca legumele. Toate acestea sunt fenomene naturale, pe care nimeni nu se gandeste sa le impiedice inexorabilitatea lor. Nici pasarile nu sunt mai fericite ca romanul.
Cand ninge, iarna la oras e un spectacol de tot interesul sociologic. De pilda, in acest sat mare, care se cheama Bucuresti, a nins deunazi abundent. Cand ies in curte, m-am vazut impotmolit de ziduri mari de nea. Desi era tarziu si multa lume trecuse, iesind din fiecare casa, nimeni nu s-a gandit sa dea la o parte zapada din fata casei lui. Asa a si stat, pana ce s-a topit. Atunci un vecin mi-a spus, satisfacut de intelepciunea naturii:
- Bine ca a iesit soarele, ca nu mai puteai trece de zapada.
Acum a dat de vreo doua zile un polei strasnic. Toata capitala e unsa cu o sticla alunecoasa, care face pasul nesigur, oscilaant si obositor. Ei bine, nimeni, dar nimeni nu arunca nici macar un punm de cenusa in fata casei lui. Toata lumea trece dansand, aluneca, se rastoarna, rade de altii, si asteapta hotararile naturii. Romanul este, intr-adevar, un mare admirator al naturii.
Trecui prin fata unei pravalii al carei proprietar mi-este cunoscut. Vrusei sa ma aproprii de vitrina, dar nu putui din cauza poleiului. Negustorul tocamai iesea din pravalie si-si observa pe dinafara vitrina.
- Omule, ii zisei, nu vezi ca nu se poate apropia lumea din cauza alunecusului? Negustorul nu-mi raspunse la intrebare si zise: - Ger al naibii! Asta iarna!
Isi arata si el admiratia fata de natura. Merse clatinandu-se in sus, merse in jos, si deodata aluneca pe gheata, cazu jos.
- Vezi? ii zisei eu, daca nu pui cenusa? El se scula inciudat de jos si, dupa ce scutura de zapada, zise calm aceste vorbe memorabile:
- Ce sa pun cenusa, nene? Las-o in plata Domnului, ca iese maine soarele si se duce!!”
(Adevarul literar, 7 ianuarie 1934)
Trei zile triste…ingrozitor de triste…macar ieri si duminica a plouat si puteam fara sa vrem sa fim mohorati si sa suferim cu toata fiinta fara prea mult efort…dar astazi a iesit soarele si cerul senin ne imbie la uitare..Nu pot imi pare rau sa trec inca peste vestea ingrozitoare ca maestrul Stefan Iordache a murit..
Da, Cel mai iubit dintre pamanteni are o ultima reprezentatie la Teatrul National…E uimitor cum pleaca de langa noi oameni care ne-au marcat copilaria si tineretea…
De ce bat clopotele, Mitica? E simplu maestrul nu mai este..Sa nu uitam atat de usor.
Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.
Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape în pielea mea de tigru.
Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.
Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.
Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!
Am postat aceaste versuri fara vreun alt comentariu deoarece mi se parea ca nu are nevoie de nici o prezentare si imi era frica sa nu tulbur amintirea Celui care le rostea cu atata suflet…Insa am constatat cu trecerea timpului ca sunt persoane care nu stiu si poate nu e mare lucru sa nu sti ca aceste versurie erau rostite de FLORIAN PITIS si doar fac eu un mare caz din asta…Poate pentru copilaria mea vocea lui MOTU a insemnat prea mult…
De la cei mai mici fani (un greiere, Joe si cateva furnicute cu tricouri negre, pe care scria mare Metallica) si pana la noi astia mai “babalaci”(aici fac o mica precizare, titulatura de babalaci am auzit-o in metrou, in timp ce ma indreptam linistita spre stadionul cu pricina. Un cuplu, printre imbratisarile dragastoase se intreba: “Oare cine merge sa ii mai vada si pe babalacii astia?”. Raspuns: Probabil tot niste babalaci) i-am asteptat si i-am urmarit cu sufletul la gura pe adorati.
Hmmm…… Mda mi-am continuat drumul…si a meritat..si statul la coada separat de baieti, ca asa erau regulile, lasatul la intrare a umbrelelor, lanturilor si a altor obiecte suspecte….cele 5 ore de asteptare din care 3 a plouat… Ce a urmat?
Doua ore jumatate in care ploaia torentiala nu s-a mai simtit, doua ore si jumatate in care toata lumea a cantat si simtit muzica…..Exponentiali domnule!!!
incet incet se scurge timpul si fluturasi din stomac se zbantuie din ce in ce mai tare…nu mai au rabdare vor liberi…numaratoarea inversa a inceput insa ceasul meu mi se pare ca isi bate joc de mine si isi intoarece acele mari si reci lenes, uitandu-se la mine zambind….imi suna in cap ametitor si din ce in ce mai tare:
Die, die, die my darling\Shut your pretty mouth\
I’ll be seeing you again\I’ll be seeing you, in hell\
Dont’cry to me oh baby\Dead-end soul for a dead-end girl….
tic-tac, tic-tac….ultimele verfificari…..Nothing else metter just enjoy Master of puppets and be Fucking crazy…
“De frică să nu sufere din dragoste, şi bărbaţii, şi femeile caută, în mod inconştient, s-o transforme în plictiseală. Se zice că, într-un cuplu, există întotdeauna unul care suferă şi unul care se plictiseşte: cred că e mai bine să fii cel ce suferă, pentru că nu te plictiseşti, în timp ce acela care se plictiseşte, are parte şi de suferinţă.” F.B.
