Sorina Ciotîrca

Degeaba a devenit un subiect la modă problematica mediului înconjurător dacă acest lucru nu atrage îmbunătăţirea condiţiilor pentru Ea, natura noastră iubită. Nu e deajuns că am suprapopulat fiecare colţişor de pe planeta asta, dar o şi supunem la chinuri zilnice murdărind-o, distrugând-o cu o cruzime şi nesimţire de nedescris…Oare nu pe noi ar trebui să ne captiveze natura şi nu invers? Dacă motive precum: apa “muşcă” încet dar sigur din partea continentală, inundaţii, călduri obositoare, specii condamnate la moarte, nu au reuşit să ne convingă, atunci să ne frecăm încă o dată la ochi sau să ne ştergem ochelarii plini de praful omniprezent şi să mai privim o dată în jurul nostru…Dar de data asta să observăm ceva…Suntem monstuoşi şi distrugători!!! Şi ca să vă conving am să vă enumăr câteva chestiuţe, care sigur nu sunt o noutate, conturând astfel şi principalele obiective dintr-o excursie de vis a pământenilor iubitori de natură din România.

Atunci când megem într-un loc să ne relaxăm, spre exemplu muntele, ţinem cont numai de relaxarea noastră, exploatând natura şi reprezentând o pacoste pentru ceilalţi nenorocoşi prezenţi în acelaşi loc. Parcă frumos maşinile noastre super-tari. Aşa deci până acum două din obiectivele noastre au fost finalizate: am ajuns şi am parcat. Următoarea mişcare este datul muzicii la maxim. Neapărat aceasta trebuie să se audă şi de partea cealaltă a versantului, poate cei aflaţi acolo îşi doresc săracii să asculte freamătul manelelor. Măcar noi să le facem un bine dacă lor nu le permit trilurile naturii, bateria sau bunul-simţ.

Nu vreau să par răutăcioasă sau să se înţeleagă că aş avea ceva personal cu acest soi de domni/doamne/domnişoare. Gusturile nu se discută..Însă ne-am săturat să ne siliţi să vă ascultăm înşiruirile melodioase… Avem şi noi o mică rugăminte: lăsaţi muzica mai încet sau dacă tot vreţi să vă aflaţi în pas cu moda cumpăraţi-vă un ipod şi unduiţi-vă cât vreţi pe ritmurile incitante…

Ca să vă conving şi mai mult am să vă povestesc o întâmplare recentă ce mi-a provocat o suferinţă lăuntrică sâcâitoare, amintindu-mi cât de mult îmi doresc să fi fost născută în altă epocă. Ajunsesem cu prietenii pe la 1800 altitudine, soare, pădure, aer curat, triluri de păsărele, oaze de zăpadă şi flori din loc in loc, peste tot dovezi ale primăverii că îşi intrase în drepturi, în ciuda ultimelor încercări ale iernii…Totul te atrăgea spre contemplare…Ne-am hotărât “să vegetăm” şi noi puţin la soare. Ne-am “tolănit” pe iarba îmbietoare. Vântul adia uşor prin pletele noastre. Numai că în loc de cip, cirip, cirip cirip, peste “codrii de alamă” răsuna un puternic cântec de dor şi jale… (Nu era “Bucovină plai cu flori/Unde sunt a tăi feciori”- cântec tradiţional, paranteză dedicată prietenilor, care ştiu de ce? :)) Era o drăguţă de manea ce te ungea la suflet, provocându-ţi o drăguţă de migrenă şi stare de greaţă. Încercările noastre de răzvrătire s-au sfârşit cu acelaşi avânt cu care au început în faţa “micuţilor” noştri vecini.

Povestioara asta mică încheie cea de-a treia etapă din  excursia de vis, ce are ca rezultat maltratarea naturii şi relaxarea unora în defavoarea altora. Ce mai urmează? Simplu: ruperea copacilor, sfârâiala micilor, aruncatul gunoaielor “biodegradabile” peste tot şi părăsirea locaţiei după satisfacerea poftelor noastre umane…