“De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem.
Din visare mă aflasem
Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Vino tu fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine.
O răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai
O rămâi, rămâi, rămâi
Palma bate-mi-o în cui
Pe crucea de carne
Când lumea adoarme…”
(Nichita Stănescu)
E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.
George Bacovia
Am zarit mana aceasta inainte chiar de a-i vedea bine fata si ochii. Bratul intreg, probabil, se odihnise pana atunci pe pian, si, la intrarea mea, il ridicase, lenesa. Degetele mi s-au parut neobisnuit de insufletite, parca ar fi fost singurul lucru viu printre toate acele fragmente de viata imbulzite in salon. Si mai era ceva, un amanunt care m-a obsedat apoi multa vreme: mana intreaga parea goala, degetele acelea palide si nervoase erau parca facute anume sa poarte un inel, si inelul acela lipsea. Era o mana pura, nelogodita, monarhala…
Dar dragostea a venit tarziu, dragostea a inceput de-abia dupa ce vraja aceea izbutise sa ne izoleze si sa ne topeasca unul intr-altul. Pentru ca, fireste, unirea trupurilor noastre s-a pecetluit in acea clipa suspendata, cand am cules-o intreaga, cuprinzandu-i numai palma. Mana acea palida, nervoasa, atat de stranie in nuditatea ei, care ma fascinase de la primul meu pas in salon, imi comunica acum nu stiu ce caldura feminina, ce neastampar uimit, pe care-l simteam navalind incet in tot trupul.
Eram cu desavarsire nauc. Am prins-o in brate, de asta data strivitor, salbatec si i-am cautat gura. A incercat sa se apere, si trupul ei s-a zbatut o clipa infiorat, apoi mi-a cuprins umerii si mi-a primit sarutarea inebunita. Nu mi-a mai dat drumul din brate. Cand si-a desclestat buzele din cuprinderea aceea de foc, mi-a soptit calda:
- Gandeste-te bine ce faci, gandeste-te bine…
Si apoi, de a doua zi, a inceput ceasul patetic si plenar al dragostei. N-am mai incercat si nici n-am mai simtit de atunci nevoia sa scap din incantarea aceasta care ma vrajise. Fiinta mea intreaga era inecata. Tot ce crezusem, mai inainte despre dragoste, despre voluptate, despre libertate se dovedea acum pueril, superficial, aproape vulgar. Toate femeile intalnite pana atunci le uitasem; micile lor pasiuni, micile lor demente, mediocrele jertfe mi se pareau ridicole. Mi-ar fi fost peste putinta de inchipuit, mai inainte de a fi cunoscut si iubit pe Ileana, ca omul se poate uni atat de desavarsit, ca dragostea poate implini intr-atat fiinta. Prezenta aceea, de care ma temusem atat, pe care o stiam macerata ca piatra iadului, prezenta femeii iubite - care este, pentru orice barbat, demonie, dezagregare, risipire - am simtit-o, de asta data, ca o implinire ingereasca a fiintei mele…
Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parca nu mai era imbratisare contopirea aceea din urma, cand cu adevarat se topeau contururile, disparea carnea, ne uitam respiratia, mistuiti amandoi de o singura - insangerata si nesatioasa - gura. De mai multe ori am nadajduit ca la capatul rapirii aceleia vom intalni, impreuna, moartea. N-am stiut ca poate fi atat de ispititoare moartea, atat de calda - voluptate fara spasm, beatitudine fara strigare. In putinele clipe de luciditate, cand ma trezeam, imi dadeam seama ca ursita nu-mi alesese numai un anumit suflet pe care trebuia sa il iubesc, ci alesese si un anumit trup, pe care numai patima mea il putea frange. Toate cunoasterile trupesti de pana atunci mi s-au parut un simplu si nevinovat joc, o gratuita voluptate. Ileana se nascuse numai si numai pentru mine. Am avut atunci revelatia adevaratului sens al strigatului: a mea- al meu! Posesiunea, cat ar fi ea de perfecta, nu inseamna aproape nimic, Cel ce a spus ca amorul e o chestiune de epiderma se referea, fara indoiala, la aceste cunoasteri inferioare ale trupului, la faptul ca o posesiune e posibila numai in anumite conditiuni fizice si pentru anumite exemplare umane. Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, este cu putinta o regasire desavarsita in imbratisare, ca si cum ai cuprinde - pentru intaia oara - o alta parte din tine, care te “incheie”, te completeaza, revelandu-ti alta experienta a lumii, imbogatita cu alte, noi dimensiuni…
Mircea Eliade - Nunta in cer
Hmm..O lipsa acuta se accentueaza pe zi ce trece. O fi de la astenia de la primavara care s-a tot dus sau de la melodia Decembrie a lui Alifantis, in timp ce afara straluceste un soare orbitor, pe cerul ca un buchet de albastrele..Off micuto imi zic, unde iti fug gandurile si de ce asculti cum sufla viforul in sufletul tau…
poate pentru ca mi-e dor de tine…si de mine…poate de noi doi amandoi. Dar in acelasi timp parca ma gandesc cine esti tu si de ce tocmai de tine mi-e dor. Poate pentru ca mergand grabita prin multime tresar uneori atunci cand, din senin iti simt apropierea, caldura corpului si mirosul. Poate pentru ca ma trezesc cu tine in gand dimineata, dupa o noaptea mult prea scurta.
Sau poate doar mi-e dor…si atat.
Ce zi silenţioasă şi anostă de vineri. Soarele trimite binevoitor câte o rază de soare printre norii suculenţi, ce cresc o dată cu depresiile oraşului. O senzaţie de plictis mă stăpâneşte, iar oamenii ce merg grăbiţi colorează imaginea Bucureştiului..Miroase a zambile şi frezii. Un miros dulceag îmi năuceşte simţurile, îmbiindu-mă spre visare..E aproape linişte şi mirosul năucitor nu îmi dă pace.
“N-am întîlnit-o decât de două ori. E puţin. Dar extraordinarul nu se măsoară cu măsurile timpului. M-a cucerit din prima clipă cu aerul ei absent şi înstrăinat, cu şoaptele ei (căci nu vorbea), cu gesturie şovăielnice, cu privirile ce lunecau peste fiinţe şi lucruri, cu prezenţa ei de spectru adorabil…Nimeni nu va şti niciodată cum izbutea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei suflului, şi nici ce căuta printre noi. Sigur este că nu era de aici şi că nu ne împărtăşea decăderea decât din politeţe ori din cine ştie ce curiozitate morbidă.
Din prima clipă când am vazut-o m-am îndrăgostit de timiditatea ei, o timiditate unică, de neuitat, care-i dădea înfăţişarea unei vestale istovite în slujba unui zeu clandestin sau a unei mistice răvăşite de dorul ori excesul de extaz, neînstare să se mai reîntoarcă vreodată printre evidenţe!
Copleşită de bunuri, răsfăţată după cântarul lumii acesteia, părea totuşi desprinsă de toate, în pragul unei cerşetorii ideale, sortită să-şi murmure sărăcia în miezul imperceptibilului. De altfel, ce-ar fi putut să posede şi să rostească, de vreme ce tăcerea îi ţinea loc de suflet, iar perplexitatea - de univers? Nu aducea ea aminte de-acele făpturi iscate din lumina lunii?…
Cel ce ştie să descifreze chipul omenesc citea cu uşurinţă pe al ei că nu e osândită să dureze, că va fi cruţată de coşmarul anilor. În viaţă fiind, părea atât de puţin complice vieţii, că n-o puteai privi fără să te gândeşti că n-ai s-o mai revezi niciodată. Un adio nespus era însemnul şi legea firii sale, gloria ursitei sale, pecetea trecerii ei pe pământ; de-aceea îl purta ca pe un nimb, nu din ostentaţie, ci din solidaritate cu nevăzutul.”
E.Cioran - Exercitii de admiratie
Din camara cu amintiri…
