Sorina Ciotîrca

Citeam zilele trecute cateva aticole ale lui G.Calinescu, cand spre marea mea surprindere am gasit intr-unul o caracterizare a cetateanului nostru, caracterizare valabila si in zilele noastre. Priviti ce frumos se potriveste:

“Ce sange curge oare in vinele micului burghez, de-l face indolent ca o apa de mlastina? Ati observat un lucru caracteristic? Asemenea grupurilor umane celor mai primitive, cetateanul nostru are groaza sa impiedice cursul naturii. Edilitatea este antinatura. Cetateanul nostru nu este deci edil. Agricultura, gradinaria, astea sunt acte de colaborare cu natura. Romanul traieste din agricultura, dar nu e agricultor. Ploua? Bine. Nu ploua iarasi bine. Intr-un an se fac mere, in altul le mananca omizile, alta data putrezesc castravetii si o data se usuca legumele. Toate acestea sunt fenomene naturale, pe care nimeni nu se gandeste sa le impiedice inexorabilitatea lor. Nici pasarile nu sunt mai fericite ca romanul.          

Cand ninge, iarna la oras e un spectacol de tot interesul sociologic. De pilda, in acest sat mare, care se cheama Bucuresti, a nins deunazi abundent. Cand ies in curte, m-am vazut impotmolit de ziduri mari de nea. Desi era tarziu si multa lume trecuse, iesind din fiecare casa, nimeni nu s-a gandit sa dea la o parte zapada din fata casei lui. Asa a si stat, pana ce s-a topit. Atunci un vecin mi-a spus, satisfacut de intelepciunea naturii:      

- Bine ca a iesit soarele, ca nu mai puteai trece de zapada.

Acum a dat de vreo doua zile un polei strasnic. Toata capitala e unsa cu o sticla alunecoasa, care face pasul nesigur, oscilaant si obositor. Ei bine, nimeni, dar nimeni nu arunca nici macar un punm de cenusa in fata casei lui. Toata lumea trece dansand, aluneca, se rastoarna, rade de altii, si asteapta hotararile naturii. Romanul este, intr-adevar, un mare admirator al naturii.

Trecui prin fata unei pravalii al carei proprietar mi-este cunoscut. Vrusei sa ma aproprii de vitrina, dar nu putui din cauza poleiului. Negustorul tocamai iesea din pravalie si-si observa pe dinafara vitrina.

-  Omule, ii zisei, nu vezi ca nu se poate apropia lumea din cauza alunecusului? Negustorul nu-mi raspunse la intrebare si zise: - Ger al naibii! Asta iarna!

Isi arata si el admiratia fata de natura. Merse clatinandu-se in sus, merse in jos, si deodata aluneca pe gheata, cazu jos.

- Vezi? ii zisei eu, daca nu pui cenusa? El se scula inciudat de jos si, dupa ce scutura de zapada, zise calm aceste vorbe memorabile:

- Ce sa pun cenusa, nene? Las-o in plata Domnului, ca iese maine soarele si se duce!!”      

 (Adevarul literar, 7 ianuarie 1934)

“De frică să nu sufere din dragoste, şi bărbaţii, şi femeile caută, în mod inconştient, s-o transforme în plictiseală. Se zice că, într-un cuplu, există întotdeauna unul care suferă şi unul care se plictiseşte: cred că e mai bine să fii cel ce suferă, pentru că nu te plictiseşti, în timp ce acela care se plictiseşte, are parte şi de suferinţă.” F.B.